Zi de spălat rufe

         Într-o zi sună cineva la uşă. Mă uit pe vizor şi deschid. E doamna profesoară X. Înaltă, destul de suplă, cu un cap frumos aranjat, arată  "bine". Pare "cineva". E profesoară de muzică. Când zic muzică mă gândesc totdeauna la ceva armonios, paşnic, plăcut. În ansamblu doamna pare destul de  armonioasă, dacă nu te uiti la ochi. Chiar dacă sunt după nişte ochelari frumoşi, ochii sunt furioşi. Da, domnia-sa e furioasă. Pe cine altcineva decât pe soţ. E căsătorită şi are două fetiţe sub 10 ani. E deci o doamnă tânără poate puţin peste 30.  Dezbracă paltonul cu mişcări repezi şi ne instalăm în camera de zi. Mi-a adus flori! Bine că am un apartament destul de comod, cu un hol mare, pătrat plin de uşi. 
        Vorbim. Doamna are de zis ceva despre soţul domniei-sale, care-i lipsit de iniţiativă şi destul de pasiv în intimitate. Şi zice ...colorat, luându-mă din când în când drept aliată "zii şi mata tanti, n-am dreptate?" Oare are? Numai ei ştiu. Cine m-a pus pe mine să cântăresc afecţiunile sau gesturile cuiva? Şi de ce m-a ales pe mine drept judecător?

        E adevărat, ne cunoaştem de mult. Dar n-avem acea relaţie care să-i de dreptul să mă aşeze între ciocan şi nicovală. Eu îi cunosc bine soţul, mai în amănunt decât pe ea. Iar ea doreşte ca EU să intervin pe lângă el, să-l "scutur" puţin! Ce-o fi vrând să înţeleg eu prin "scuturat"? Şi timpul trece.

        Sună cineva la uşă. Mă duc, mă uit, mă scuz că nu deschid imediat, o introduc pe doamna profesoară în unul din dormitoare şi... deschid. Deschid şi intră... soacra doamnei profesoare! Îmi aduce o cutie mare de bomboane de cicolată extrafină! Mită? E o doamnă înaltă, slabă, cu o fizionomie de om amabil-slugarnic, elegantă (în sensul de lucruri scumpe pe ea). Dezbracă paltonul cu mişcări obosite şi iată-ne la sfat. 
        E copleşită de problemele "copiilor" (unul din "copii" tocmai e în dormitorul meu, deci sunt .."mărişori!") În general vorbeşte cu un ton plângăreţ. Supărarea îi afecteaza sănătatea. Vrea să intrevin  EU între "copii", să-i scutur puţin nora, şi s-o aşez pe linia de plutire, că... a început "să ia apă". Mă gândesc că doamna profesoară e mai înaltă decât mine cu vreo 20 cm, mai tânără cu vreo 15 ani, şi oricum mult mai viguroasă. Ea are doi copii, eu am trei. Deci este exclusă o confruntare tip box. Clar, n-o pot bate. Nici în argumente nu cred c-aş avea câştig de cauză. Gândim diferit. Totuşi soacra insistă, iar eu compătimesc mental împreună cu nora care sta sechestrată în dormitorul meu. Soacra nu e grabită, ci doar tristă neconvingător şi sufere public.

        În sfârşit pleacă, adresându-mi mulţumiri şi având speranţa că EU voi rezolva problemele lor!

      Iese doamna profesoară, plină de năduf, din prizioneratul temporar. N-a auzit nimic, dar domnia-sa îşi imaginează cam ce ar fi putut debita soacra pe spinarea ei, etc.  Şi ...mai trece un timp. Apoi, suna iar soneria.

       Nu e nimeni altul decat... soţul doamnei. Acum  doamna ştie lecţia. Trece urgent în dormitor, iar eu fac serviciul de gazdă.

        Şi el e înalt, suplu, blonduţ cu ochi căprui, amabil, electronist. Mi-aduce flori. Azi au dat plocoanele peste mine. Se face comod şi ne instalăm în aceeaşi cameră în care poposiseră soţia şi mama domniei-sale. E jovial,  dar... revoltat: aşa trebuie să se poarte o soţie cu soţul ei, întreabă el retoric, cu dispreţ şi fără pic de gingăşie? Cu nepăsare faţă de nevoile lui de orice fel? E sincer revoltat şi foarte supărat pe ea. Pe undeva crede că i se potriveşte rolul de june-prim care de obicei are parte de alt tratament. Mă gândesc la soţia lui sechestrată. Cam ce fel de "tratament" i-ar aplica?

        Mă simt obosit-mirată. Cică "rufele se spală în familie". De ce dar această "familie" şi-a adus rufele la mine, în apartament de bloc, când ei au ditamai casa? Probabil locuiesc împreună, dar nu sunt o familie. Am timp să cuget. Nici el nu e grăbit şi îşi tot pune obsesiv întrebarea: aşa trebuie să se poarte, când are un soţ fidel, care câştigă bine şi aduce banii în casă şi...n-arată rău?

        Răspundeţi voi, că eu am rămas fără replică.

      

.

         

Oare ne-ar place o lume transparentă?

        O clipă mi-am imaginat cum ar fi dacă într-o zi, mergând pe stradă aş putea citi gândurile oamenilor care trec pe lângă mine. M-am gândit că, în acelaşi timp, acei oameni pot citi gândurile mele. Ce nebunie!

        Se zice uneori în glumă: "un bănuţ pentru gândurile tale!" E oare valabil pentru orice situaţie? Vrem cu adevarat să ştim ce gândeşte cel de lângă noi? Dacă aş putea citi gândurile membrilor familiei mele aş fi mai fericit?

        Sunt dispus să-mi citească cineva din lumea aceasta gândurile? De ce da, sau de ce nu?

Biblia spune că Dumnezeu, Creatorul meu  poate citi gândurile. Ar trebui să mă bucur sau să-mi fie ruşine? Pot avea control asupra gândurilor mele, sau uneori ele năvălesc haotic peste mine?Se schimbă viaţa mea în funcţie de gândurile pe care le nutresc, le cocoloşesc, în care mă complac, după care mă conduc?

        Cât la sută gândesc constructiv (profesional şi sentimental) şi cât la sută e "deşertăciune? Trebuie să avem numai gânduri serioase şi solemne? Este vreo regulă? Ce rol joacă imaginaţia şi visurile noastre (nu cele de noapte) ?

        Cred că m-am încâlcit printre gânduri! Renunţ. Dar tot sunt curioasă.

Fascinaţie!

 Cred că noi, oamenii suntem "urmăriţi" de tot felul de ciudăţenii de-a lungul anilor. Iubim nejustificat (de fapt e foarte greu, chiar imposibil, să justifici iubirea). Sau nu putem suferi ceva ce altuia îi place în mod deosebit. Motiv uneori de desconsiderare, ca şi cum noi am fi un fel de etalon, faţă de care ar trebui să se raporteze atitudinile celorlalţi. Prea lungă introducerea pentru ceea ce vreau să spun.

        Spun deci cu certitudine: nu-mi plac miriapodele. Punct.Tot neamul lor îmi provoacă o  repulsie necontrolată. Iar dacă dau drumul minţii şi presupun că una din ele ar dori să mă escaladeze, cunosc ce-nseamnă groaza! Percep deja senzaţia mişcării multelor lor picioare pe corpul meu. Din cauza lor am leşinat de două ori în viaţa mea. Eram cam de 15 ani şi m-am dus să pun un prosop la uscat pe frânghia de rufe. Când am luat un cârligel să-l fixez, mi s-a încolăcit un păianjen pe deget. M-am trezit undeva în casă, înconjurată de cei ai familiei (care-mi luau aerul), udă până la jumătatea corpului şi cam bătută. Altădată, mulţi ani mai târziu, eram la   iarba verde. Un prieten, medic, nu înţelegea cum pot "să mă tem" de nişte gâze! A fost o discuţie mai lungă. Puţin mai târziu a venit spre mine cu o gânganie între degete. Am ştiut ce are de gând să facă, apoi n-am mai ştiut... Şi figura s-a repetat (apa, palme)

        Şi totuşi, sunt fascinata de o gânganie: Puricele. Nu pentru frumuseţea lui, nici pentru "utilitatea" lui,ci pentru felul minunat cum a fost creat să se apere! În viaţă am avut de-a face de multe ori cu el. În copilărie, vara la bunici, cu pisici, câini şi alte animale, seara culegeam frunze de boz să le punem în pat, ca daca vreunui purice i-ar fi venit chef să doarmă cu careva dintre noi, să fie pedepsit! Mai târziu au apărut tot felul de remedii impotriva lui. Totuşi, dacă întâlnim o pisică pe stradă, precis are purici...
        După ce că-i doar cât un punct, încearcă să-l prinzi. Eu am încercat. Credeam că-l am sub deget,  dar el ţopăia neruşinat pe mâna mea. Încercam iar, dar domnia-sa ateriza nestingherit în mijlocul cerşafului. Alergam după el cu degetul ameninţător, dar lui părea că nici nu-i pasă. Ţopăia neobosit până când oboseam eu. Iţi tragi sufletul, parcă ai fi alergat. Dar ai obosit doar de nervi şi încordare. Cum domnule, chiar nu-l pot prinde? Iacă nu poţi.  
        La-nceput pare amuzant, apoi enervant, apoi... am sfarsit  prin a-l admira. Mai întotdeauna scapă de urmăritor. Dupa care regulă sare? Când sare la dreapta şi când sare la stânga? Există o explicaţie? Din câte am mai citit şi eu n-am găsit. Dar dacă există undeva o informaţie logică, zic  mulţumesc dacă o primesc şi eu.  

       

E dumincă la bunici.

       M-am trezit dar n-am deschis ochii. Prea e linişte. De ce-o fi atâta linişte?  E oare tot noapte? Parcă m-am săturat de somn. Prudentă, deschid doar un ochi. E ziuă-n toată regula. Atunci, cum de bunicul nu şuierase? 
       Bunicul... Bărbat spătos, voinic fără a fi gras, cu o pereche de mustăţi albe răsucite-n sus. Era îmbrăcat totdeauna cu o cămaşă care duminca era albă, cămaşă ţesută în casă de bunica din fir de cânepă. Bunicul semăna cânepa. Bunica, o mâna de femeie, o culegea, o punea la putrezit în baltă, o meliţa, o torcea, o ţesea şi o albea la pârâu. Din ea croia cămăşi şi un fel de pantaloni cu dublă întrebuinţare. Ţineau loc şi de izmene. Cu ele îşi primenea săptămânal bărbaţii. Pentru cei mici, confecţiona nişte cămăşuţe care ajungeau până la buric. Cum pantaloni n-aveau, aceştia puteau fi spălaţi repede de era nevoie, apoi se uscau în vânt. 
      Deci bunicul, astfel îmbrăcat, desculţ toată vara, era un bărbat chipeş, aprig la vorbă şi faptă. Şuiera numai odată. Era  deajuns să înceapă să apară flăcăii unul cate unul, treziţi când ar mai fi dormit încă pe cât dormiseră. Dar...şuieratul... Apăreau care din podul grajdului, care din carul cu fân, sau de pe prispă. În casă dormeau cei mici. Afara era aerul curat şi luna... Nu vorbeau. Planurile erau făcute decuseară deşi picoteau de oboseală. Acum, fiecare îşi lua unealta respectivă şi  pleca. Dacă plecau doi-trei în acelaşi loc, pleca fiecare în legea lui. Se adunau pe drum. Nu se mânca înainte de plecare. Prima masă se lua când soarele se ridica "de-o suliţă" (cam pe la 8, când bunica ajungea la ei cu merinde proaspăt făcute).
       Bunicul avea lipsă degetul mijlociu de la mâna dreaptă (amintire din războiul din 1916). În casă nu exista ceas. Nu exista niciunul în tot satul. Deşteptarea o da bunicul când se-ngâna ziua cu noaptea (cam pe la  trei dimineaţa), ducând la gură degetul arătător şi inelarul mânii drepte şi, prin golul cauzat de lipsa mijlociului scotea un şuierat de scula tot satul. Auzeai prin vecini,"sculaţi, a şuierat Moş Gheorghe".
    De ce dar, azi n-a şuierat? Treptat m-am dumirit. Era duminică. Bunicul plecase din zori la târg, cu ceva caş, smântână şi o găină sub braţ. Va reveni cu pâine albă, halva şi măsline. Mergea cam 12 kilometri cu greutatea în spinare, vindea marfa, cumpăra câte ceva la cea casă de copii ce-l aştepta, iar restul banilor îi strângea. Avea băieţi. Trebuia să le cumpere pământ. Venea apoi iar 12 kilometri şi, până seara mai avea timp să treacă şi pe la crâşma din sat. 
       Iată de ce când m-am trezit era linişte. Bunica  era la biserica aflată cam la cinci kilometri, precis cu cel mic în braţe (totdeauna era unul mic). Ceilalţi erau care-ncotro. Duminica era  program de voie. Unul era "de rand" să se scoale pentru vite. Le adăpa şi le ducea la pripon pe câmp. Cai, porci, viţei. Vitele mari plecau dupa muls (asta era treaba fetelor), cu văcarul. Un altul trebuia să aibă grijă de păsăret: găini, curci, raţe, gâşte. Pentru ultimele două categorii pregătitul hranei era mai dificil. Trebuia culeasă multă frunză de floarea soarelui, apoi tocată cu securea şi amestecată cu făină de porumb, umezită puţin şi abia apoi dată la consum. Şi ce cantităţi! 
        Faţă de forfota din alte zile, azi se chema linişte. Dupa ce venea dela biserică, bunica punea masa pentru toţi. De obicei, pentru duminică se tăia o pasăre. Împărţiţi dumneavoastră o găină la 12-14 persoane! Ea putea s-o facă! De obicei se gătea o "zeamă" (borş) şi o friptură. Se mânca la o mesuţă rotundă cu trei picioare. Se stătea pe nişte băncuţe minuscule făcute de bunicul, înghesuiţi câte 2-3 pe una, ca să-ncapă toţi. În mijlocul mesei se punea  o strachină-castron (care se umplea de câte ori era nevoie). Fiecare căpăta câte o  lingură de lemn şi o felie de mămăligă tăiată cu aţa. Fiecare primea şi câte o bucăţică de carne, din felul unu şi doi. Când terminai porţia ta de mămăligă, te sculai de la masă, făceai cruce, ziceai bogdaproste pentru masă şi plecai.
        Dupa amiază femeile se adunau două-trei-patru, trăncăneau despre cât mai au de prăşit, de ţesut  şi se căutau în cap de păduchi, ca maimuţele. Copiii chicoteau pe coclauri. Flăcăii jucau "bunghi' şi ziua de odihnă se pleca spre seară!
        Odata cu trecerea anilor, mergeam din ce în ce mai rar acolo unde-mi petrecusem vacanţele. Viaţa...  M-am reîntors dupa mult timp. Satul e pustiu. Mai trăiesc în el doi moşnegi şi trei babe. Pământul se odihneşte nelucrat. Pădurea - nişte întinderi cât vezi cu ochii - a
năvălit peste casele părăsite şi în paragină. S-au înmulţit mistreţii, vulpile şi lupii (care urlă a pustiu). De fapt, unde au dispărut toate? Când spun dispărut, spun bine. Pentru că, peste ani nu va mai fi nimic. Iar eventualele, ipoteticele,  săpături arheologice nu vor descoperi nimic. Casele erau din lut amestecat cu paie. Acoperişurile erau din paie, iar gardurile din nuiele. Aşa că satul, cu tot ce a-nsemnat el, va dispare cu desăvârşire. Cel ce va călători întâmplător pe-acolo nu va şti ca el calcă peste ceva ce-a-nsemnat cândva trudă şi visuri.










'

Posibilităţi imposibile

                    Oare-i bine să fii ureche?
Să ai auzul fin în mijlocul mulţimii? Omul normal aude de obicei un murmur. O ureche extrafină va deosebi şoapte. Câte cuvinte fermecătoare pot îmbogăţi mintea pe această cale! Dar câte o pot indigna, revolta, mâhni, distruge, ascultând involuntar şoaptele mulţimii! Rămâne să meditez dacă vreau să fiu ureche.
                   
                    Vreau insă să fiu ochi
Vreau să fiu un ochi colorat verde, cu vedere clară şi o mare arie de cuprindere. Să mă uit înainte şi în acelaşi timp să văd cât mai mult lateral. Numai că ochiul e greu de mulţumit. Nu se mai satură să privească tot ce-i frumos... Ce să mai vorbim de rolul ochiului într-o conversaţie şi în general în relaţiile interumane?
N-ai fost săgetat niciodată de o privire?
Închide ochii. E singura scăpare.


                    Ai vrea sa fii inimă?
Lăsând la o parte rolul fiziologic, gândeşte-te la emoţii şi amintiri. Ai mai vrea să fii inimă? Eu nu.


                   Ce bine-i să fii minte!
Mintea n-are nevoie de picioare sa meargă, nici de paşaport la frontiere, peste oceane şi de ce nu, în cosmos!
Călătoreşti oricând şi oriunde. Pătrunzi în celă mai intime locuri. N-ai pereţi. Nici zăvoare. Dar mai ales, iţi poti făuri "castele în Spania". De ce în Spania? Ce bine-i să fii minte!    

Hai sa fim melancolici!

          Când cobori într-o cadă sa faci baie, ai pregatit temperatura apei, ai adaugat parfumul preferat, şi te cufunzi ca într-o-mbratisare. Când cobori seara din tren în gara X, simţi o îmbrăţişare parfumată cu mult mai fină decât a apei. Vine un miros.  Întorci capul. Cine miroase? Nu-i nimeni. Oare a ce miroase? Cozonac nu-i. Nici friptură. Nu miroase a băutură, sau ţigară. Dar miroase. Şi miroase plăcut. Nu-i nici miros de parfum ieftin vândut la colţ de stradă. E ceva. Ce-i domnule? Ajungi de te-nfurii. În fond, a ce miroase? 
          Întorci iar capul şi ochii întâmpină din toate părţile câte o tufa: albă, roşcată sau liliachie, cu buchete bătute sau răsfirate, dar care mai de care mai elegante. Mergi, parcă dansezi cu doamne ce au trenă, coafuri sofisticate, umeri goi, dar mai ales sunt parfumate. Şi tot mergi. Ai lăsat în urmă centrul asfaltat şi gazele de eşapament. Coteşti pe diferite străduţe, te latră câinii, e cam pustiu, iar casele sunt ca ale bunicilor dar, toate au liliac la poartă. Rasufi relaxat. Asta era. Liliacul. Poţi  întinde mâna să rupi o rămurea. Nimeni nu se supără pentru că nimeni nu te vede. E noapte. Eşti singur. Şi miroase dumnezeeşte! 
         Mergi tăcut într-o lume plină de umbre şi zumzet. Tufele de liliac stau la sfat. Şoptesc, chicotesc, şi-ţi aruncă provocator cupele cu parfum, să te-ameţească, să te îmbete. Să uiţi sau să-ţi aminteşti, să mergi sau să te-opreşti, să plângi sau să zâmbeşti, dar să nu poţi uita "nopţile liliacului".
         Nu-i cald, dar te sufoci. Nu-i frig, dar tremuri. Nu-i lună, dar visezi... Oare ce vrăjitorie ascunde parfumul liliacului de nu-l poţi uita nici dacă ai părul nins şi faţa schimonosită, iar nasul a încetat să mai simtă vreun miros.
         Ehei! Odată... într-o noapte, am coborât din tren şi... şi ce? Nimic. Nimic de povestit.

Oare ce-i?

      De cand fetele porta pantaloni ca baietii, iar baietii poarta bluze inflorat-colorate precum fetele, s-au semnalat destule buclucuri. Unul dintre ele are locatia intr-un aeroport. Mama si fiu, plecati de-acasa intr-o "aventura" in capitala, au hotarat, nici mai mult nici mai putin, sa se intoarca acasa pe calea aerului! O optiune mai putin frecventa cu ceva ani in urma. Macar sa fie "aventura" completa! Zis si facut. Acum erau in momentul in care lasasera bagajele si urma acea perchezitie corporala, cu "aparatul care suna". Pentru aceasta, la intrarea  pe poarta de plecare strajuiau doi politisti, un El si o Ea ce urmau sa-si plimbe aparatele peste corpul pasagerilor, fiecare la "genul" lui. Mama a inaintat spre politista, baiatul o urma dar nu puteai avansa decat daca erai chemat. De inaltime medie, imbracat cu blugi, bluza inflorata, plete, neavand nici un fir de barba sau mustata (si doar era in ultimul an de liceu, cand baietilor le cresc tot felul de podoabe) era frumusel? sau frumusica?              

      Cei doi politisti au inceputa sa schimbe intre ei priviri intrebatoare. Cine urma sa controleze urmatorul pasager? Era Ea sau era El? Dialogul vizual s-a  terminat cu o ridicare din umeri. Mama a-nteles si a rezumat: e baiat. A fost un fel de oftat de usurare, iar cei doi oficiali si-au recapatat autoritatea.

             ***

       Aceiasi pereche calatorea cu autobuzul dintr-o localitate in alta. Aveau mult de mers. Inainte de imbarcare baiatul a plecat la WC-ul autogarii, a platit la intrare si a inaintat spre compartimentul rezervat barbatilor, dar l-au ajuns din urma ocarile casieritei: "treci la raionul tau, fato. Ce cauti la barbati?etc, etc. Mirat baiatul s-a intors spre casierita care inainta spre el cu matura in mana.Treci la fete ti-am zis. N-auzi? Ca sunteti niste nerusinate, ca de n-as veghea eu...

      Pai de ce sa ma duc la femei raspunde El poznas-mirat? Casierita se uita la el perplexa: Cum de ce? Pai de ce-ai venit aici? Evident am o nevoie. Si-atunci de ce nu te duci unde trebuie?

      Pai unde trebuie ma duc. Vrei sa-ti dovedesc ca-s barbat? Ptiu! s-a otarat femeia facand cale-ntoarsa. Dupa care se-ntoarce victorioasa. Daca esti barbat unde ti-e barba? Ce esti scapet?   (L-am incuiat, gandi ea victorioasa). N-a crescut, raspunde el laconic. Du-te de te cata ca iaca ce incuraturi faci. Si daca-ar fi stiut, ar fi ocarat in mai multe limbi inca mult timp. Auzi, asta-i barbat? Si mirata si-a reluat locul la casa, bombanind, nefiind convinsa cine a avut dreptate.

Naivitate

         Abia mancasera de seara, avand perspectiva mai multor ore de joaca, cand au fost trimise la culcare. Erau ca doua surori, numai ca Ana  era mai mare cu sapte ani si era sora mamei ei. Cutza avea sase ani. Se profila o seara placuta, dar n-a fost sa fie asa. S-au culcat. Dimineata mama era in pat si avea un "bebe' alaturi. Tata era radios  si i-a soptit:  Asta noapte a venit barza si ti-a adus un fratior! A venit barza? Si de ce nu m-ai trezit si pe mine s-o vad asa, de-aproape? Ei, a mangaiat-o tata, il ai pe "bebe".Ce sa faca ea cu  "bebe"? ea voia barza!  Si asa au ramas cu "bebe"! 
      Au trecut saptamani si ceva luni. Fratiorul manca, dormea dar mai ales... plangea. De undeva a aparut o covatica. Mama a pus o paturica in ea, apoi baietelul si ...legana. Cine sa legene? Mama avea treaba, Ana era la scoala. Cutza treci de leagana copilul. Dar Cutza vroia sa se joace. Avea in vecini copii cu papusi, cu cerc si minge.  Dar ce folos? Cutza treci la leganat. Odata, de doua ori de "n" ori, pana-ntr-o zi. 
      Mama era la o vecina, Ana la scoala, Cutza la leganat. Si era o zi de vara numai buna de jucat. Auzea galagia copiilor, rasete. Dar "bebe" plangea fara contenire iar ea inceput sa legene din ce in ce mai cu viteza, mai repede, mai repede. Cine-a pus-o pe barza sa lase un baietel aici? De ce nu l-a lasat la tanti Valeria, ca tot e batrana, nu poate face nimic. Ar fi putut legana ea un copil iar eu sa ma joc. Si iar a leganat cu putere. Covatica s-a...rasturnat, prinzand copilul dedesupt! S-a facut liniste.
      Cutza a asteptat sa-l auda reluandu-si plansul, dar acest lucru nu s-a intamplat. Asa ca l-a abandonat cu ciuda, ''sa moara", a gandit criminal. Scapase de leganat. Si a plecat la joaca. Nu dupa mult timp, mama a venit acasa gandind fericita ca pruncul a adormit in sfarsit. S-a uitat. A vazut si intr-o clipa a inghetat. Copilul. A ridicat covatica. Intr-adevar pruncul dormea pe-o parte. Era imbujorat, dar...respira. Ce-a urmat e istorie.      

Excursie finala

           Cand patrunse in buzunarul mare si intunecat, cubuletul de zahar se impotmoli brutal. Unde il aruncasera? De cand se stia calatorise in cutii frumos ambalate si ferit de umezeala, iar aici, acum? Oh! Ce intuneric! Ce mirosuri! Ce aglomeratie! Iar vecinii ii erau total necunoscuti: doua-trei capete de sfoara de diferite grosimi, un cui-si un al doilea mai mic, o hartie impaturita, destul de  murdara si tocita pe margini, un ac de siguranta, un chibrit, un patratel de plus pentru lustruit pantofii si... nu mai putu distinge nimic. Era prea intuneric. Ramase locului, cam la suprafata. Mai adia putina lumina si ceva aer curat, dar starea de bine nu dura mult. Niste degete lungi si groase incepura a cotrobai in imensitatea buzunarului, sondara pana la fund unde era  plin de scama si firimituri, se miscara atent si gasira... o scobitoare (de o culoare nedefinita) apoi degetele disparura la suprafata. Dar locul cubuletului se schimbase: era undeva intr-un colt, zdrobit intre un nasture si o pioneza!

          Cum de traia asmenea clipe?

          Stapanul buzunarului era tata a doi copii si sotul unei destoinice femei mai tanara decat el cu 13-14 ani. Nu prea inalt, rotofei, cam fara gat, si chel, era mereu preocupat s-arate bine.  Zicea ades: sa-mi crocmolesti si mie gulerul camesii ca...baiatului. Era de fapt un bonom prin definitie. Intrebat de catre consoarta ce face cu patratelul de zahar, raspunde invariabil: sa fie. Si era. 

        Era un catel amarat pe strada? Degetele coborau in labirintul buzunarului, cautau, gaseau cubuletul prin pipaire, il scotea. Nu mai era alb. Dar ce importanta are culoarea? Il freca de pantalonii lui grosi, rupea cu grija un coltisor si... fericea catelul. Plangea un copil pe strada sau intr-o curte? Stapanul mormaia ceva (de genul: parinti zbiri, sau si mai rau), scotea patratelul (care de mult nu mai era patrat) si dupa procesul "de curatire"bucuros ca pe undeva se mai zareau ceva  puncte albe, rupea o bucatica si il oferea copilului. Nedumerit copilul rasucea bucatica in mana, ce sa fie? Bomboana nu parea a fi. Acadea? Turta dulce? Ducea cu spaima bucatica la gura. Era dulce! Ce importanţă mai avea culoarea? Era bine.

     Uneori, cand doamna sufletului sau era necajita de ceva, scotea si pentru ea cubuletul fermecat. Dar stupoare. Asupra ei avea cumva efect invers. Refuzul era categoric, insotit de ceva muzica. Deceptionat punea comoara inapoi in buzunar: sa fie. Cand si ultima firimitura era folosita, pescuia alt cubulet din castronelul de pe masa. Cubuletul parcurgea acelasi traseu, cu acelasi rezultat.

O gara, un impegat, un accelerat si-un..."tzintarel"

Firimituri

Ce trista-i plecarea cocorilor...parca-ar zbura amintirile...Urmaresti cu ochi mijiti triunghiul viu, tremurator, ca timida batista ce flutura intr-o gara ramasa pustie. Asculti muzica aripilor si murmurul convorbirii lor, din ce in ce mai estompat. Un punct, apoi nimic... liniste..
ca la plecarea marilor iubiri, raman cuiburile, coji ale unor vieti...
parca-ar zbura crucile dintr-un cimitir, raman movilitele de pamant, la-nceput cu firave floricele, peste care cade grea lespedea uitarii... nimic, liniste.



Ai ridicat ochii sa privesti cerul? A ce miroase?
Ai coborat ochii sa privesti padurea? Ce culoare are?
Auzi talangile cum fac sa cante colinele?
Totu-i inselaciune.
Ceru-i trandafiriu-violet, tivit cu valatuci de vata in forme fantastice. o frumusete...
Padurea, vesmant multicolor invidiat de pictori, creatori de moda si femei...
Muzica talancilor un fel de pimitiv prohod....
Totu-i inselaciune.
Intr-o clipa cerul va deveni cenusiu-negru, aruncand ca un tun, bubuituri cumplite si-o urgie de apa ce va matura orice urma de poezie. Raman noroaiele...
Furtuna, chiar daca are maretie si frumusete proprie, aduce cu ea jalea copacilor care se frang, dezgolinde-se.
Unde-i mirajul culorilor? Talancile au amutit. Suna-a pustiu tacerea...
A fost sau nu a fost vreo incantare?


Ceas de taina a amurgului, in care umbra saruta pamantul. Atunci gandul sufletului se furiseaza strecurand intaia picatura de otrava: indoiala. 

Cineva, undeva, canta.
Un cantec trist si monoton, cu melodia schilodita, lipsit de orice frumusete. Un cantec ce pare ca nu se va sfarsi niciodata, aidoma multor vieti monotone...     
...