E dumincă la bunici.

       M-am trezit dar n-am deschis ochii. Prea e linişte. De ce-o fi atâta linişte?  E oare tot noapte? Parcă m-am săturat de somn. Prudentă, deschid doar un ochi. E ziuă-n toată regula. Atunci, cum de bunicul nu şuierase? 
       Bunicul... Bărbat spătos, voinic fără a fi gras, cu o pereche de mustăţi albe răsucite-n sus. Era îmbrăcat totdeauna cu o cămaşă care duminca era albă, cămaşă ţesută în casă de bunica din fir de cânepă. Bunicul semăna cânepa. Bunica, o mâna de femeie, o culegea, o punea la putrezit în baltă, o meliţa, o torcea, o ţesea şi o albea la pârâu. Din ea croia cămăşi şi un fel de pantaloni cu dublă întrebuinţare. Ţineau loc şi de izmene. Cu ele îşi primenea săptămânal bărbaţii. Pentru cei mici, confecţiona nişte cămăşuţe care ajungeau până la buric. Cum pantaloni n-aveau, aceştia puteau fi spălaţi repede de era nevoie, apoi se uscau în vânt. 
      Deci bunicul, astfel îmbrăcat, desculţ toată vara, era un bărbat chipeş, aprig la vorbă şi faptă. Şuiera numai odată. Era  deajuns să înceapă să apară flăcăii unul cate unul, treziţi când ar mai fi dormit încă pe cât dormiseră. Dar...şuieratul... Apăreau care din podul grajdului, care din carul cu fân, sau de pe prispă. În casă dormeau cei mici. Afara era aerul curat şi luna... Nu vorbeau. Planurile erau făcute decuseară deşi picoteau de oboseală. Acum, fiecare îşi lua unealta respectivă şi  pleca. Dacă plecau doi-trei în acelaşi loc, pleca fiecare în legea lui. Se adunau pe drum. Nu se mânca înainte de plecare. Prima masă se lua când soarele se ridica "de-o suliţă" (cam pe la 8, când bunica ajungea la ei cu merinde proaspăt făcute).
       Bunicul avea lipsă degetul mijlociu de la mâna dreaptă (amintire din războiul din 1916). În casă nu exista ceas. Nu exista niciunul în tot satul. Deşteptarea o da bunicul când se-ngâna ziua cu noaptea (cam pe la  trei dimineaţa), ducând la gură degetul arătător şi inelarul mânii drepte şi, prin golul cauzat de lipsa mijlociului scotea un şuierat de scula tot satul. Auzeai prin vecini,"sculaţi, a şuierat Moş Gheorghe".
    De ce dar, azi n-a şuierat? Treptat m-am dumirit. Era duminică. Bunicul plecase din zori la târg, cu ceva caş, smântână şi o găină sub braţ. Va reveni cu pâine albă, halva şi măsline. Mergea cam 12 kilometri cu greutatea în spinare, vindea marfa, cumpăra câte ceva la cea casă de copii ce-l aştepta, iar restul banilor îi strângea. Avea băieţi. Trebuia să le cumpere pământ. Venea apoi iar 12 kilometri şi, până seara mai avea timp să treacă şi pe la crâşma din sat. 
       Iată de ce când m-am trezit era linişte. Bunica  era la biserica aflată cam la cinci kilometri, precis cu cel mic în braţe (totdeauna era unul mic). Ceilalţi erau care-ncotro. Duminica era  program de voie. Unul era "de rand" să se scoale pentru vite. Le adăpa şi le ducea la pripon pe câmp. Cai, porci, viţei. Vitele mari plecau dupa muls (asta era treaba fetelor), cu văcarul. Un altul trebuia să aibă grijă de păsăret: găini, curci, raţe, gâşte. Pentru ultimele două categorii pregătitul hranei era mai dificil. Trebuia culeasă multă frunză de floarea soarelui, apoi tocată cu securea şi amestecată cu făină de porumb, umezită puţin şi abia apoi dată la consum. Şi ce cantităţi! 
        Faţă de forfota din alte zile, azi se chema linişte. Dupa ce venea dela biserică, bunica punea masa pentru toţi. De obicei, pentru duminică se tăia o pasăre. Împărţiţi dumneavoastră o găină la 12-14 persoane! Ea putea s-o facă! De obicei se gătea o "zeamă" (borş) şi o friptură. Se mânca la o mesuţă rotundă cu trei picioare. Se stătea pe nişte băncuţe minuscule făcute de bunicul, înghesuiţi câte 2-3 pe una, ca să-ncapă toţi. În mijlocul mesei se punea  o strachină-castron (care se umplea de câte ori era nevoie). Fiecare căpăta câte o  lingură de lemn şi o felie de mămăligă tăiată cu aţa. Fiecare primea şi câte o bucăţică de carne, din felul unu şi doi. Când terminai porţia ta de mămăligă, te sculai de la masă, făceai cruce, ziceai bogdaproste pentru masă şi plecai.
        Dupa amiază femeile se adunau două-trei-patru, trăncăneau despre cât mai au de prăşit, de ţesut  şi se căutau în cap de păduchi, ca maimuţele. Copiii chicoteau pe coclauri. Flăcăii jucau "bunghi' şi ziua de odihnă se pleca spre seară!
        Odata cu trecerea anilor, mergeam din ce în ce mai rar acolo unde-mi petrecusem vacanţele. Viaţa...  M-am reîntors dupa mult timp. Satul e pustiu. Mai trăiesc în el doi moşnegi şi trei babe. Pământul se odihneşte nelucrat. Pădurea - nişte întinderi cât vezi cu ochii - a
năvălit peste casele părăsite şi în paragină. S-au înmulţit mistreţii, vulpile şi lupii (care urlă a pustiu). De fapt, unde au dispărut toate? Când spun dispărut, spun bine. Pentru că, peste ani nu va mai fi nimic. Iar eventualele, ipoteticele,  săpături arheologice nu vor descoperi nimic. Casele erau din lut amestecat cu paie. Acoperişurile erau din paie, iar gardurile din nuiele. Aşa că satul, cu tot ce a-nsemnat el, va dispare cu desăvârşire. Cel ce va călători întâmplător pe-acolo nu va şti ca el calcă peste ceva ce-a-nsemnat cândva trudă şi visuri.










'