Posibilităţi imposibile

                    Oare-i bine să fii ureche?
Să ai auzul fin în mijlocul mulţimii? Omul normal aude de obicei un murmur. O ureche extrafină va deosebi şoapte. Câte cuvinte fermecătoare pot îmbogăţi mintea pe această cale! Dar câte o pot indigna, revolta, mâhni, distruge, ascultând involuntar şoaptele mulţimii! Rămâne să meditez dacă vreau să fiu ureche.
                   
                    Vreau insă să fiu ochi
Vreau să fiu un ochi colorat verde, cu vedere clară şi o mare arie de cuprindere. Să mă uit înainte şi în acelaşi timp să văd cât mai mult lateral. Numai că ochiul e greu de mulţumit. Nu se mai satură să privească tot ce-i frumos... Ce să mai vorbim de rolul ochiului într-o conversaţie şi în general în relaţiile interumane?
N-ai fost săgetat niciodată de o privire?
Închide ochii. E singura scăpare.


                    Ai vrea sa fii inimă?
Lăsând la o parte rolul fiziologic, gândeşte-te la emoţii şi amintiri. Ai mai vrea să fii inimă? Eu nu.


                   Ce bine-i să fii minte!
Mintea n-are nevoie de picioare sa meargă, nici de paşaport la frontiere, peste oceane şi de ce nu, în cosmos!
Călătoreşti oricând şi oriunde. Pătrunzi în celă mai intime locuri. N-ai pereţi. Nici zăvoare. Dar mai ales, iţi poti făuri "castele în Spania". De ce în Spania? Ce bine-i să fii minte!    

Hai sa fim melancolici!

          Când cobori într-o cadă sa faci baie, ai pregatit temperatura apei, ai adaugat parfumul preferat, şi te cufunzi ca într-o-mbratisare. Când cobori seara din tren în gara X, simţi o îmbrăţişare parfumată cu mult mai fină decât a apei. Vine un miros.  Întorci capul. Cine miroase? Nu-i nimeni. Oare a ce miroase? Cozonac nu-i. Nici friptură. Nu miroase a băutură, sau ţigară. Dar miroase. Şi miroase plăcut. Nu-i nici miros de parfum ieftin vândut la colţ de stradă. E ceva. Ce-i domnule? Ajungi de te-nfurii. În fond, a ce miroase? 
          Întorci iar capul şi ochii întâmpină din toate părţile câte o tufa: albă, roşcată sau liliachie, cu buchete bătute sau răsfirate, dar care mai de care mai elegante. Mergi, parcă dansezi cu doamne ce au trenă, coafuri sofisticate, umeri goi, dar mai ales sunt parfumate. Şi tot mergi. Ai lăsat în urmă centrul asfaltat şi gazele de eşapament. Coteşti pe diferite străduţe, te latră câinii, e cam pustiu, iar casele sunt ca ale bunicilor dar, toate au liliac la poartă. Rasufi relaxat. Asta era. Liliacul. Poţi  întinde mâna să rupi o rămurea. Nimeni nu se supără pentru că nimeni nu te vede. E noapte. Eşti singur. Şi miroase dumnezeeşte! 
         Mergi tăcut într-o lume plină de umbre şi zumzet. Tufele de liliac stau la sfat. Şoptesc, chicotesc, şi-ţi aruncă provocator cupele cu parfum, să te-ameţească, să te îmbete. Să uiţi sau să-ţi aminteşti, să mergi sau să te-opreşti, să plângi sau să zâmbeşti, dar să nu poţi uita "nopţile liliacului".
         Nu-i cald, dar te sufoci. Nu-i frig, dar tremuri. Nu-i lună, dar visezi... Oare ce vrăjitorie ascunde parfumul liliacului de nu-l poţi uita nici dacă ai părul nins şi faţa schimonosită, iar nasul a încetat să mai simtă vreun miros.
         Ehei! Odată... într-o noapte, am coborât din tren şi... şi ce? Nimic. Nimic de povestit.