Când cobori într-o cadă sa faci baie, ai pregatit temperatura apei, ai adaugat parfumul preferat, şi te cufunzi ca într-o-mbratisare. Când cobori seara din tren în gara X, simţi o îmbrăţişare parfumată cu mult mai fină decât a apei. Vine un miros. Întorci capul. Cine miroase? Nu-i nimeni. Oare a ce miroase? Cozonac nu-i. Nici friptură. Nu miroase a băutură, sau ţigară. Dar miroase. Şi miroase plăcut. Nu-i nici miros de parfum ieftin vândut la colţ de stradă. E ceva. Ce-i domnule? Ajungi de te-nfurii. În fond, a ce miroase?
Întorci iar capul şi ochii întâmpină din toate părţile câte o tufa: albă, roşcată sau liliachie, cu buchete bătute sau răsfirate, dar care mai de care mai elegante. Mergi, parcă dansezi cu doamne ce au trenă, coafuri sofisticate, umeri goi, dar mai ales sunt parfumate. Şi tot mergi. Ai lăsat în urmă centrul asfaltat şi gazele de eşapament. Coteşti pe diferite străduţe, te latră câinii, e cam pustiu, iar casele sunt ca ale bunicilor dar, toate au liliac la poartă. Rasufi relaxat. Asta era. Liliacul. Poţi întinde mâna să rupi o rămurea. Nimeni nu se supără pentru că nimeni nu te vede. E noapte. Eşti singur. Şi miroase dumnezeeşte!
Mergi tăcut într-o lume plină de umbre şi zumzet. Tufele de liliac stau la sfat. Şoptesc, chicotesc, şi-ţi aruncă provocator cupele cu parfum, să te-ameţească, să te îmbete. Să uiţi sau să-ţi aminteşti, să mergi sau să te-opreşti, să plângi sau să zâmbeşti, dar să nu poţi uita "nopţile liliacului".
Nu-i cald, dar te sufoci. Nu-i frig, dar tremuri. Nu-i lună, dar visezi... Oare ce vrăjitorie ascunde parfumul liliacului de nu-l poţi uita nici dacă ai părul nins şi faţa schimonosită, iar nasul a încetat să mai simtă vreun miros.
Ehei! Odată... într-o noapte, am coborât din tren şi... şi ce? Nimic. Nimic de povestit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu