Oare ne-ar place o lume transparentă?

        O clipă mi-am imaginat cum ar fi dacă într-o zi, mergând pe stradă aş putea citi gândurile oamenilor care trec pe lângă mine. M-am gândit că, în acelaşi timp, acei oameni pot citi gândurile mele. Ce nebunie!

        Se zice uneori în glumă: "un bănuţ pentru gândurile tale!" E oare valabil pentru orice situaţie? Vrem cu adevarat să ştim ce gândeşte cel de lângă noi? Dacă aş putea citi gândurile membrilor familiei mele aş fi mai fericit?

        Sunt dispus să-mi citească cineva din lumea aceasta gândurile? De ce da, sau de ce nu?

Biblia spune că Dumnezeu, Creatorul meu  poate citi gândurile. Ar trebui să mă bucur sau să-mi fie ruşine? Pot avea control asupra gândurilor mele, sau uneori ele năvălesc haotic peste mine?Se schimbă viaţa mea în funcţie de gândurile pe care le nutresc, le cocoloşesc, în care mă complac, după care mă conduc?

        Cât la sută gândesc constructiv (profesional şi sentimental) şi cât la sută e "deşertăciune? Trebuie să avem numai gânduri serioase şi solemne? Este vreo regulă? Ce rol joacă imaginaţia şi visurile noastre (nu cele de noapte) ?

        Cred că m-am încâlcit printre gânduri! Renunţ. Dar tot sunt curioasă.

Fascinaţie!

 Cred că noi, oamenii suntem "urmăriţi" de tot felul de ciudăţenii de-a lungul anilor. Iubim nejustificat (de fapt e foarte greu, chiar imposibil, să justifici iubirea). Sau nu putem suferi ceva ce altuia îi place în mod deosebit. Motiv uneori de desconsiderare, ca şi cum noi am fi un fel de etalon, faţă de care ar trebui să se raporteze atitudinile celorlalţi. Prea lungă introducerea pentru ceea ce vreau să spun.

        Spun deci cu certitudine: nu-mi plac miriapodele. Punct.Tot neamul lor îmi provoacă o  repulsie necontrolată. Iar dacă dau drumul minţii şi presupun că una din ele ar dori să mă escaladeze, cunosc ce-nseamnă groaza! Percep deja senzaţia mişcării multelor lor picioare pe corpul meu. Din cauza lor am leşinat de două ori în viaţa mea. Eram cam de 15 ani şi m-am dus să pun un prosop la uscat pe frânghia de rufe. Când am luat un cârligel să-l fixez, mi s-a încolăcit un păianjen pe deget. M-am trezit undeva în casă, înconjurată de cei ai familiei (care-mi luau aerul), udă până la jumătatea corpului şi cam bătută. Altădată, mulţi ani mai târziu, eram la   iarba verde. Un prieten, medic, nu înţelegea cum pot "să mă tem" de nişte gâze! A fost o discuţie mai lungă. Puţin mai târziu a venit spre mine cu o gânganie între degete. Am ştiut ce are de gând să facă, apoi n-am mai ştiut... Şi figura s-a repetat (apa, palme)

        Şi totuşi, sunt fascinata de o gânganie: Puricele. Nu pentru frumuseţea lui, nici pentru "utilitatea" lui,ci pentru felul minunat cum a fost creat să se apere! În viaţă am avut de-a face de multe ori cu el. În copilărie, vara la bunici, cu pisici, câini şi alte animale, seara culegeam frunze de boz să le punem în pat, ca daca vreunui purice i-ar fi venit chef să doarmă cu careva dintre noi, să fie pedepsit! Mai târziu au apărut tot felul de remedii impotriva lui. Totuşi, dacă întâlnim o pisică pe stradă, precis are purici...
        După ce că-i doar cât un punct, încearcă să-l prinzi. Eu am încercat. Credeam că-l am sub deget,  dar el ţopăia neruşinat pe mâna mea. Încercam iar, dar domnia-sa ateriza nestingherit în mijlocul cerşafului. Alergam după el cu degetul ameninţător, dar lui părea că nici nu-i pasă. Ţopăia neobosit până când oboseam eu. Iţi tragi sufletul, parcă ai fi alergat. Dar ai obosit doar de nervi şi încordare. Cum domnule, chiar nu-l pot prinde? Iacă nu poţi.  
        La-nceput pare amuzant, apoi enervant, apoi... am sfarsit  prin a-l admira. Mai întotdeauna scapă de urmăritor. Dupa care regulă sare? Când sare la dreapta şi când sare la stânga? Există o explicaţie? Din câte am mai citit şi eu n-am găsit. Dar dacă există undeva o informaţie logică, zic  mulţumesc dacă o primesc şi eu.  

       

E dumincă la bunici.

       M-am trezit dar n-am deschis ochii. Prea e linişte. De ce-o fi atâta linişte?  E oare tot noapte? Parcă m-am săturat de somn. Prudentă, deschid doar un ochi. E ziuă-n toată regula. Atunci, cum de bunicul nu şuierase? 
       Bunicul... Bărbat spătos, voinic fără a fi gras, cu o pereche de mustăţi albe răsucite-n sus. Era îmbrăcat totdeauna cu o cămaşă care duminca era albă, cămaşă ţesută în casă de bunica din fir de cânepă. Bunicul semăna cânepa. Bunica, o mâna de femeie, o culegea, o punea la putrezit în baltă, o meliţa, o torcea, o ţesea şi o albea la pârâu. Din ea croia cămăşi şi un fel de pantaloni cu dublă întrebuinţare. Ţineau loc şi de izmene. Cu ele îşi primenea săptămânal bărbaţii. Pentru cei mici, confecţiona nişte cămăşuţe care ajungeau până la buric. Cum pantaloni n-aveau, aceştia puteau fi spălaţi repede de era nevoie, apoi se uscau în vânt. 
      Deci bunicul, astfel îmbrăcat, desculţ toată vara, era un bărbat chipeş, aprig la vorbă şi faptă. Şuiera numai odată. Era  deajuns să înceapă să apară flăcăii unul cate unul, treziţi când ar mai fi dormit încă pe cât dormiseră. Dar...şuieratul... Apăreau care din podul grajdului, care din carul cu fân, sau de pe prispă. În casă dormeau cei mici. Afara era aerul curat şi luna... Nu vorbeau. Planurile erau făcute decuseară deşi picoteau de oboseală. Acum, fiecare îşi lua unealta respectivă şi  pleca. Dacă plecau doi-trei în acelaşi loc, pleca fiecare în legea lui. Se adunau pe drum. Nu se mânca înainte de plecare. Prima masă se lua când soarele se ridica "de-o suliţă" (cam pe la 8, când bunica ajungea la ei cu merinde proaspăt făcute).
       Bunicul avea lipsă degetul mijlociu de la mâna dreaptă (amintire din războiul din 1916). În casă nu exista ceas. Nu exista niciunul în tot satul. Deşteptarea o da bunicul când se-ngâna ziua cu noaptea (cam pe la  trei dimineaţa), ducând la gură degetul arătător şi inelarul mânii drepte şi, prin golul cauzat de lipsa mijlociului scotea un şuierat de scula tot satul. Auzeai prin vecini,"sculaţi, a şuierat Moş Gheorghe".
    De ce dar, azi n-a şuierat? Treptat m-am dumirit. Era duminică. Bunicul plecase din zori la târg, cu ceva caş, smântână şi o găină sub braţ. Va reveni cu pâine albă, halva şi măsline. Mergea cam 12 kilometri cu greutatea în spinare, vindea marfa, cumpăra câte ceva la cea casă de copii ce-l aştepta, iar restul banilor îi strângea. Avea băieţi. Trebuia să le cumpere pământ. Venea apoi iar 12 kilometri şi, până seara mai avea timp să treacă şi pe la crâşma din sat. 
       Iată de ce când m-am trezit era linişte. Bunica  era la biserica aflată cam la cinci kilometri, precis cu cel mic în braţe (totdeauna era unul mic). Ceilalţi erau care-ncotro. Duminica era  program de voie. Unul era "de rand" să se scoale pentru vite. Le adăpa şi le ducea la pripon pe câmp. Cai, porci, viţei. Vitele mari plecau dupa muls (asta era treaba fetelor), cu văcarul. Un altul trebuia să aibă grijă de păsăret: găini, curci, raţe, gâşte. Pentru ultimele două categorii pregătitul hranei era mai dificil. Trebuia culeasă multă frunză de floarea soarelui, apoi tocată cu securea şi amestecată cu făină de porumb, umezită puţin şi abia apoi dată la consum. Şi ce cantităţi! 
        Faţă de forfota din alte zile, azi se chema linişte. Dupa ce venea dela biserică, bunica punea masa pentru toţi. De obicei, pentru duminică se tăia o pasăre. Împărţiţi dumneavoastră o găină la 12-14 persoane! Ea putea s-o facă! De obicei se gătea o "zeamă" (borş) şi o friptură. Se mânca la o mesuţă rotundă cu trei picioare. Se stătea pe nişte băncuţe minuscule făcute de bunicul, înghesuiţi câte 2-3 pe una, ca să-ncapă toţi. În mijlocul mesei se punea  o strachină-castron (care se umplea de câte ori era nevoie). Fiecare căpăta câte o  lingură de lemn şi o felie de mămăligă tăiată cu aţa. Fiecare primea şi câte o bucăţică de carne, din felul unu şi doi. Când terminai porţia ta de mămăligă, te sculai de la masă, făceai cruce, ziceai bogdaproste pentru masă şi plecai.
        Dupa amiază femeile se adunau două-trei-patru, trăncăneau despre cât mai au de prăşit, de ţesut  şi se căutau în cap de păduchi, ca maimuţele. Copiii chicoteau pe coclauri. Flăcăii jucau "bunghi' şi ziua de odihnă se pleca spre seară!
        Odata cu trecerea anilor, mergeam din ce în ce mai rar acolo unde-mi petrecusem vacanţele. Viaţa...  M-am reîntors dupa mult timp. Satul e pustiu. Mai trăiesc în el doi moşnegi şi trei babe. Pământul se odihneşte nelucrat. Pădurea - nişte întinderi cât vezi cu ochii - a
năvălit peste casele părăsite şi în paragină. S-au înmulţit mistreţii, vulpile şi lupii (care urlă a pustiu). De fapt, unde au dispărut toate? Când spun dispărut, spun bine. Pentru că, peste ani nu va mai fi nimic. Iar eventualele, ipoteticele,  săpături arheologice nu vor descoperi nimic. Casele erau din lut amestecat cu paie. Acoperişurile erau din paie, iar gardurile din nuiele. Aşa că satul, cu tot ce a-nsemnat el, va dispare cu desăvârşire. Cel ce va călători întâmplător pe-acolo nu va şti ca el calcă peste ceva ce-a-nsemnat cândva trudă şi visuri.










'