Fascinaţie!

 Cred că noi, oamenii suntem "urmăriţi" de tot felul de ciudăţenii de-a lungul anilor. Iubim nejustificat (de fapt e foarte greu, chiar imposibil, să justifici iubirea). Sau nu putem suferi ceva ce altuia îi place în mod deosebit. Motiv uneori de desconsiderare, ca şi cum noi am fi un fel de etalon, faţă de care ar trebui să se raporteze atitudinile celorlalţi. Prea lungă introducerea pentru ceea ce vreau să spun.

        Spun deci cu certitudine: nu-mi plac miriapodele. Punct.Tot neamul lor îmi provoacă o  repulsie necontrolată. Iar dacă dau drumul minţii şi presupun că una din ele ar dori să mă escaladeze, cunosc ce-nseamnă groaza! Percep deja senzaţia mişcării multelor lor picioare pe corpul meu. Din cauza lor am leşinat de două ori în viaţa mea. Eram cam de 15 ani şi m-am dus să pun un prosop la uscat pe frânghia de rufe. Când am luat un cârligel să-l fixez, mi s-a încolăcit un păianjen pe deget. M-am trezit undeva în casă, înconjurată de cei ai familiei (care-mi luau aerul), udă până la jumătatea corpului şi cam bătută. Altădată, mulţi ani mai târziu, eram la   iarba verde. Un prieten, medic, nu înţelegea cum pot "să mă tem" de nişte gâze! A fost o discuţie mai lungă. Puţin mai târziu a venit spre mine cu o gânganie între degete. Am ştiut ce are de gând să facă, apoi n-am mai ştiut... Şi figura s-a repetat (apa, palme)

        Şi totuşi, sunt fascinata de o gânganie: Puricele. Nu pentru frumuseţea lui, nici pentru "utilitatea" lui,ci pentru felul minunat cum a fost creat să se apere! În viaţă am avut de-a face de multe ori cu el. În copilărie, vara la bunici, cu pisici, câini şi alte animale, seara culegeam frunze de boz să le punem în pat, ca daca vreunui purice i-ar fi venit chef să doarmă cu careva dintre noi, să fie pedepsit! Mai târziu au apărut tot felul de remedii impotriva lui. Totuşi, dacă întâlnim o pisică pe stradă, precis are purici...
        După ce că-i doar cât un punct, încearcă să-l prinzi. Eu am încercat. Credeam că-l am sub deget,  dar el ţopăia neruşinat pe mâna mea. Încercam iar, dar domnia-sa ateriza nestingherit în mijlocul cerşafului. Alergam după el cu degetul ameninţător, dar lui părea că nici nu-i pasă. Ţopăia neobosit până când oboseam eu. Iţi tragi sufletul, parcă ai fi alergat. Dar ai obosit doar de nervi şi încordare. Cum domnule, chiar nu-l pot prinde? Iacă nu poţi.  
        La-nceput pare amuzant, apoi enervant, apoi... am sfarsit  prin a-l admira. Mai întotdeauna scapă de urmăritor. Dupa care regulă sare? Când sare la dreapta şi când sare la stânga? Există o explicaţie? Din câte am mai citit şi eu n-am găsit. Dar dacă există undeva o informaţie logică, zic  mulţumesc dacă o primesc şi eu.